Declarația din aprilie 1964, o breșă în Cortina de Fier

Suprasolicitată ulterior, din raţiuni mai degrabă propagandistice, iar, după 1989,pur şi simplu ignorată „Declaraţia din aprilie 1964” rămâne totuşi, un moment de referinţă în istoria post-belică a României şi reprezintă „punctul culminant al politicii de nealiniere iniţiată de Gheorghiu-Dej şi a constituit baza evoluţiei ulterioare a politicii externe  româneşti” (Cf. Andi-Mihail Băncilă „România în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc. De la dictat economic la emancipare(1949-1964)” Editura Ars Docendi 2015).

  Putem considera, după şase decenii de la adoptarea sa, că avem atât detaşarea emoţională faţă de acest eveniment, cât şi baza documentară  pentru a înţelege circumstanţele care au determinat această luare de poziţie atât de tranşantă a partidului unic din România. Mă refer la materialele de arhivă pe care istoricii Florian Banu şi Liviu Ţăranu le-au publicat în cartea „Aprilie 1964 Primăvara de la Bucureşti. Cum s-a adoptat Declaraţia de independenţă a României?”, apărută la Editura Enciclopedică în 2004, însoţite de un substanţial Studiu introductiv ale cărui concluzii erau rezumate în aceşti termeni: „Revolta antisovietică era astfel oficializată (prin Declaraţia din aprilie 1964 n.n.) şi, chiar dacă ea se manifestă discret în materialele scrise ale instituţiilor statului sale presei,în şedinţe şi, dezbateri, prelucrări sau cuvântări,această stare de spirit era mai mult decât evidentă. Impactul asupra relaţiilor cu puterea hegemonică a fost,însă, la fel de puternic s-a resimţit şi în relaţiile cu Occidentul, care şi-a manifestat deschis interesul pentru România”.

 Două au fost principalele subiecte care au determinat această fermă luare de poziţie a partidului unic din România, iar motivul determinant consta în faptul că,fiecare în felul său, vizau ţara noastră şi aduceau multiple şi grave prejudicii de natură economică şi politică. Primul motiv l-a reprezentat criza crescând acutizată a relaţiilor dintre partidele conducătoare a două mari state din aşa-numitul ,,sistem mondial socialist’’:URSS şi China. Criză care s-a declanşat la începutul anilor 60 şi s-a manifestat printr-o amplă serie de declaraţii polemice şi de acuze reciproce. Manifestări care, evident, puneau într-o lumină profund nefavorabilă credibilitatea lagărului socialist. Este de reţinut, în acest sens, că încă în iulie 1963, CC al PMR a transmit conducerii PCUS şi celei a PC Chinez un document în care prezenta o serie de propuneri privind „linia generală  a mişcării comuniste internaţionale” şi se sugera încetarea polemicii publice şi organizarea unor discuţii principiale în spiritul respectului reciproc. În plus, România s-a oferit să facă oficiile de mediator între cele două puteri şi, în acest sens, o delegaţie condusă de  premierul Ion Gheorghe Maurer, din care făceau parte membrii ai conducerii partidului şi statului (Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu, Chivu Stoica), a efectuat vizite în China şi în Uniunea Sovietică.  Vizite care, până la urmă, nu s-au soldat decât cu un eşec pe toată linia, dar nu din cauza mediatorului, ci dată fiind rigiditatea şi intoleranţa părţilor direct implicate, în primul rând a regimului de la Moscova. .

 În aceste împrejurări, a devenit necesară adoptarea unei poziţii clare şi temeinic argumentate a liderilor comunişti ai PMR prin care să se ceară aplicarea consecventă şi fără nici o excepţie a principiului deplinei egalităţi între partidele şi statele membre ale aşa-numitului sistem mondial socialist şi,totodată, renunţarea la statutul de „partid-părinte” şi de „stea călăuzitoare” pe care şi l-a autoatribuit PCUS şi l-au acceptat cu obedienţă alte partide frăţeşti. În acest sens, Plenara CC al PMR din 15-22 aprilie 1964, a  respins în mod categoric ideea ierahizării partidelor şi s-a pronunţat împotriva constituirii unui organism de planificare şi de dirijare economică supra naţională.

 Cel de al doilea subiect care a determinat luarea de poziţie a partidului şi, de fapt, a statului în anul de referinţă 1964 l-a reprezentat aşa-numita „specializare” în cadrul politicilor economice a ţărilor membre CAER, preconizată  de către economistul Emil Borisovici Valev într-un  articol în care era proclamat  modelul „diviziunii internaţionale socialiste a muncii”. Termeni propagandistici care încercau să mascheze un plan discriminatoriu în care numai unor anumite state membre ale CAER-Cehoslovacia, Polonia şi RD Germană - li se rezerva specializarea în industrie, iar Bulgariei şi României le rezerva exclusiv specializarea în agricultură. Reacţia părţii române nu s-a lăsat aşteptată şi s-a concretizat într-un text scris de către reputatul economist Costin Murgescu, director adjunct al Institutului de cercetări economice şi redactor şef al revistei ,,Viaţa Economică’’. Revistă care a apărut acest text care s-a bucurat de o apreciere deosebită nu doar la Bucureşti ci şi multe publicaţii occidentale de specialitate. Rezultând, de aici, o perfect îndreptăţită această observaţie pe care au formulat- o istoricii Florian Banu şi Liviu Ţăranu în Studiul introductiv la volumul de documente referitoare la „Declaraţia din aprilie 1964”: „Conflictele de interese din cadrul Consiliului(CAER n.n.) au apărut din relaţiile economice, iar dezacordurile lor teoretice au tins să se bazeze pe acestea”. 

 Putem,aşadar, considera că Declaraţia din aprilie 1964  reprezintă un  eveniment de referinţă al politicii externe româneşti al cărei apogeu l-a reprezentat, în mod incontestabil, luarea de poziţie curajoasă şi demnă, din 21 august 1968, a României faţă de invadarea Cehoslovaciei de către trupele a cinci ţări membre ale Tratatului de la Varşovia. Iar dacă luăm în calcul şi faptul că în anul 1964, deci la două decenii de la actul istoric din 23 august 1944, societatea românească parcurgea un proces de relativă relaxare politică şi spirituală,iar toţi deţinuţii politici care au supravieţuit terorii regimului politic al „dictaturii proletariatului” fuseseră puşi în libertate, este de înţeles de ce PMR, devenit după Congresul al IX-lea din iulie 1965,PCR, înregistra o reală creştere a cotei de încredere publică. Cotă care, aşa după cum spuneam mai înainte, a cunoscut punctul culminant în ziua de 21 august 1968!  Cum a fost ea acaparată şi folosită în interesul unor anumite interese ale unui cerc din ce în ce mai restrâns,  această cotă de încredere, care, în ultimii ani premergători evenimentelor din decembrie 1989, a cunoscut o drastică şi ireversibilă prăbuşire, iată un subiect care ar putea să fie analizat, fără resentimente şi fără prejudecăţi, ca o lecţie despre creşterea şi descreşterea credibilităţii liderilor şi partidelor politice.

   Se pot, desigur, formula diverse şi chiar contradictorii evaluări privind semnificaţia şi importanţa Declaraţiei din aprilie 1964, dar cred că beneficiem, de acum, de  substanţiala judecată de valoare privind valoarea adăugată şi limitele acestei „Breşe în Cortina de Fier”  pe care a formulat-o, cu două decenii în urmă, eminentul istoric şi cărturar Dinu C Giurescu. Judecată de valoare care, sunt convins, îşi păstrează perfecta actualitate: „Adoptarea Declaraţiei din aprilie marchează, în fapt, încercarea de scuturare a tutelei Moscovei şi refuzul de  a o mai secunda în tendinţa ei hegemonică asupra mişcării comuniste internaţionale, reprezentând, în acelaşi timp, o recunoaştere  de către PMR a exploatării la care fusese supusă ţara şi orientarea în politica externă spre o largă colaborare cu ţările capitaliste dezvoltate. Încercarea de distanţare faţă de URSS nu a afectat însă cu nimic caracterul stalinist al regimului politic din România, întrucât la originea politici de independenţă se află efortul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de a-şi proteja puterea de o posibilă ameninţare din partea Moscovei”.